Ioan Groşan

Recenzie de George Motroc

Despre scris şi despre cărţi

O foarte plăcută surpriză de ziua mea, cronică la romanul Între timpuri

Un bărbat traversează România de la capitalism la socialism şi înapoi la capitalism

Se poate citi şi aici sau aici

Recenzie aici

Recenzie aici

Aici

■ Una din cartile de proza scurta pe care am citit-o pe nerasuflate a fost „Clipe salvate” (Ed. Nicol, Bucuresti, 2008), scrisa de Catia Maxim. Am cumparat-o anul trecut de la Targul de Carte „Gaudeamus” din capitala pentru ca o stiam pe autoare de pe site-ul „Bocancul literar”, unde este si acum o prezenta mai mult decat activa.

Prozele se refera in totalitate la experientele erotice ale unor femei ajunse la varste critice, neimplinite in sentimentele lor cele mai mai ascunse. Avem aici diverse fete ale femeii ce se decupeaza clar din valmasagul vietii sociale – si aici remarc atentia autoarei fata de femeia in sine, pe care nu o pune in lumina vulgara a scrierilor contemporane. Mai mult decat atat, gasim presarate in fiecare text fragmente ca: „(…) A realizat ca nu mai poate construi castele durabile pe un teren atat de fragil cum este omul. A invatat ca nimic nu dureaza, caci cu totii ne nastem intr-un univers instabil. Conditia umana presupune terenuri mlastinoase, instabile. Nimic nu se poate construi durabil. Suntem supusi oscilatiilor.” – (Zburatorul) sau: „(…) In acel moment uimirea lui nu a mai cunoscut margini. Se pare ca s-a foit putin jenat si Universul.” – (Punct si de la capat). Acestea intrerup cursivitatea povestirilor schimband grila valorica liniara (a discursului simplu) prin inlocuirea cu puncte valorice suplimentare.

Scrierile Catiei Maxim din acest volum sunt dovada ca se poate scrie despre erotism si fara a intra in sexualitate ca intr-un film porno, stil folosit cu o placere maladiva de mai toti autorii tineri. Recomand „Clipe salvate” ca pe o replica pe deplin opozabila literaturii erotice a vremurilor noastre care a facut din sex si pistol o tinta literara, ignorand frumusetea unui apus de soare, de pilda.

Cronica a apărut aici

Dintr-un scrin negru, parcă placat cu argintul amintirilor, se naşte romanul Ca­tiei Maxim Între timpuri, Editura Tracus Arte, 2010.

Aşa cum sugerează titlul, avem de-a face cu un parcurs textual între un timp interior, un altul „recuperat” dintr-un jurnal al unei experienţe fictive ori reale şi un prezent continuu, dator unui trecut de care autoarea nu se poate despărţi.

Cele şase capitole (Bucureşti, O iubire, Şmenuri, Încă puţin, Căutări, Amurg) sunt tot atâtea ipostaze ale unui personaj mărturisitor, ce transformă trecutul în pagină de jurnal existenţial.

Ceea ce individualizează scrisul Catiei Maxim este capacitatea de schimbare a observaţiei asupra unei lumi pe care o locuieşte ori de care se lasă locuită: de la percepţia puberului până la impactul cu o realitate socială pe care vremurile o schimbă — indiferent de voinţa ei — după bunul plac… trece mult timp şi „curge multă vreme” până când conştiinţa autoarei se va adapta unei realităţi adesea dure, aflate într-o perpetuă schimbare: „În pod, printre tot felul de obiecte, avea sentimentul că plutea deasupra oraşului pe care-l cunoştea destul de puţin şi care-l fascina, provocându-i un sentiment paralizant de spaimă datorată mai ales forfotei de pe străzile largi. Amintirea uliţelor înguste din Glodeni, invadate de noroi, când ploua, sau de ţărână, când era vreme uscată, se estompa, deşi simţea ţărâna peste tot: miros de ţărână arsă. Cu capul pe un vraf de ţoale, privirea străpungea luminatorul din acoperiş. Totul era alandala în jur: cutii de carton, valize de diferite dimensiuni şi ziare, multe ziare adunate în teancuri legate cu sfoară. Căldura înăbuşitoare îi apăsa trupul. Simţea că nu avea aer. Toropeala îl legăna nefiresc. Ar fi dorit să se ridice, să părăsească locul, nu avea însă forţa necesară…”.

Spaţiul fizico-temporal este, parcă, divizat şi selectat prin ochii ba de copil, ba de matur surprins în diferite ipostaze ale istoriei. Tentaţia fixităţii, a imortalizării unei secvenţe istorice în insectarul unei epoci poate fi adesea un pericol pentru un romancier care alege, ca formă de exprimare conştientă, jurnalul ca document. Catia Maxim ocoleşte această capcană prin desele incursiuni în realitatea imediată, „condimentată” cu fapte ale unor personaje reale, evocate sau inventate. Mai mult, aceste personaje au viaţă, contur dinamic al existenţei în mişcare şi o acută nevoie de mărturisire. De altminteri, Între timpuri este romanul unei disperate nevoi de mărturisire.

Oamenii şi locurile trăiesc, evoluează, îmbătrânesc într-un ritm când lent, când lent-progresiv, când alert, când alert-brutal, într-o competiţie, în dorinţa de a readuce memoria într-un actual care să nu estompeze nimic din tensiunea existenţială. Sunt evocate nume (identităţi), trăiri intense până la dramatism, sentimente şi locuri ce dau contur sensibil acestor sentimente, drame şi consecinţele lor mai mult sau mai puţin imediate într-un caleidoscop ce se poate transforma, fără efort, prin voinţa autoarei, într-un ochean în­tors: de unde şi distanţarea faţă de nişte evenimente nelipsite de tragism: „Tudor a lăsat vinul de-o parte şi a rămas cu pri­virea pironită la ea. Cânta, cânta cu întregul ei suflet şi el, brusc, şi-a adus amin­te de satul lui şi de pământul pe care se odihnea, ori de câte ori se ducea cu vitele la păscut. O simţea, în acelaşi timp, pe Teo cu privirea lipită de cântăreaţa de pe scenă. Văzduhul tresărea şi vorbele răscoleau. Teo l-a prins de mână, nu-i mai dădea drumul.

Au rămas aşa, cu degetele împletite, lângă cele două căni de lut, umplute pe jumătate cu vin. Când s-a sfârşit cântecul, un moşneag s-a apropiat de scenă. Îi străluceau ochii când i-a zis:

— Fă-te bine, puica lu’ moşu!

Pe scenă a năvălit Ciuleandra. Teo sorbea din vin. Avea lacrimi în ochi când i-a spus:

— E Maria Tănase. Are cancer… E pe moarte!”.

Scriitoarea aglutinează secvenţe din realitatea imediată cu diverse relatări de la martori ai acelor vremuri şi are capacitatea de a reda firesc aerul unei epoci pe cale de a se estompa, cea a trecutului-prezent(sic). Implicarea obiectivă, dar şi detaşarea prudentă de locuri, glasuri, încăperi şi sentimente ascund o acută nevoie de eliberare prin mărturisire de sine. Pentru că, la sfârşitul lecturii acestui roman – ce nu duce lipsă de personaje ce par amputate de trecut, dar păstrează speranţa viitorului —, personajul principal rămâne însăşi autoarea.

Pericolul care pândeşte un astfel de roman-jurnal pare a fi, dacă privim antecedentele, excesul de sinceritate dus de alţi autori până în extremul intimităţii debordant-jenante. Aici, însă, Catia Maxim are ştiinţa de a nu se preda realului imediat şi consecinţelor lui… fără consecinţe. Este continuat cu obstinaţie un sens, un fir călăuzitor ce poate decurge din periplul acestor destine pasagere printr-o lume de cele mai multe ori ostilă sentimentului. Este ca şi cum trecutul se înverşunează să ridice la suprafaţă partea întunecată a unei umanităţi predispuse surpării şi neantizării: „Cu tâmplele-ntre palme, Arnold murmura îndurerat:

— Interzic evreilor să vândă sare, chibrituri şi tutun. Pe cei cu magazine alimentare îi obligă să le ţină închise duminica, vezi-doamne, cu scopul să promoveze comerţul românesc. Umblă tot felul de ciudaţi care socotesc şi evaluează proprietăţile. Mai mult, interzic ţăranilor să aducă marfă la locuinţele evreilor. Mi-a zis cineva că nu ştiu ce prefect militar de la Botoşani emite ordin prin care evreii sunt obligaţi să aprovizioneze între pieţe şi magazine după programul stabilit de comunişti”.

De la aburii parfumaţi ai copilăriei până la mirosul de praf de puşcă ori al dinamitei istoriei, în mod paradoxal, un aer de seninătate pluteşte, deodată, cu un calm iertător: „Prezentul se supune umil trecutului şi nu-i provoacă nostalgii sau regrete, bucurii sau amărăciuni. Amintirile sunt aduse în prim-plan, semn că ceva în fiinţa lui mai funcţionează. În alte împrejurări însă, o implicare afectivă i-ar fi însufleţit amintirile. În starea lui, realizează în precizia fiecărui de­taliu că e deasupra evenimentelor, regizor preocupat de spectacol, echilibrat şi fără patimă…”.

Între timpuri este o carte împotriva uitării, un manifest al unei conştiinţe ultragiate, ce nu transformă istoria în supunere oarbă, ci relevă o autoare care face din adu­cere aminte modelul metaforei existenţiale de a fi şi de a rămâne.

Cronică apărută aiciaici

Catia Maxim este o tânără prozatoare, cu precădere romancieră, care se ia în serios, care ştie că proza de amplă respiraţie presupune structură narativă, story şi, mai ales, personaje. Cel puţin aşa reiese din lectura romanului Ghici, pe cine iubesc eu? (Editura Semne, 2009), a treia carte a autoarei, după romanul Încă un pas (2007) şi volumul de proză scurtă Clipe salvate (2008).
Să începem cu personajele, de fapt cu personajul principal, Adrian, un om al zilelor noastre, în mare măsură senin pe toată întinderea cărţii, deşi se află într-o situaţie nu atât complexă, cât complicată. Fără să fie un Don Juan, în sensul că nu are scop în viaţă cucerirea de femei, mai curând el fiind cel vânat, în fond e un bigam, dacă nu un poligam, ducând o viaţă dublă la vedere, între soţie şi amantă, mai degrabă iubită, autoarea sugerând mai mereu această diferenţă de nuanţă. Adrian este o victimă a femeilor din viaţa lui: mama, soţia, iubita, amanta, care – paradoxal – toate îl răsfaţă, dar toate sunt, de fapt, mai mult sau mai puţin posesive, fiecare în felul ei: „Nevasta a devenit amantă şi amanta a devenit nevastă. E ca într-un labirint fără ieşire, dar uneori îşi mai ia câte o pauză şi se mai întâlneşte cu Stela, care la rândul ei îl vrea şi căreia nu-i pasă că are o nevastă”. Dar ziceam că e răsfăţat: „mama lui, cu iubirea ei obsesivă, celelalte femei care au trecut prin viaţa lui, nevastă-sa cu sentimentul ei stupid matern, ea, iubita lui, cu toare revărsările de tandreţe pigmentate uneori cu efuziuni materne”.

Dacă romanciera Catia Maxim nu are neapărat forţa analitică a unei Maria Luiza Cristescu, să zicem, în schimb are capacitatea de a crea atmosferă, personaje, situaţii care amintesc de proza regretatei autoare a Dulcei Brigitte. Cu diferenţa că aici, în Ghici…, avem de-a face nu cu analiză psihologică, în mod special, ci mai curând cu analiză comportamentală. Interesant este că o prozatoare îşi exersează condeiul pe trăirile intime, mai superficiale sau mai adânci, ale unui bărbat, şi nu, cum te-ai aştepta, ale unei femei. În speţă, este bine redată indecizia, starea de incertitudine în care se complace la infinit personajul Adrian, personaj definit în două fraze de un călugăr de pe Ceahlău: „Ai un suflet tare bun! Dacă o să-l mai laşi aşa la drumul mare, o să tragă toţi câinii de el”. În aceasta rezidă miza cărţii. Trăind aparent liniştit în domesticitatea a două, chiar a trei cămine, fără a-şi face abisale probleme existenţiale, în realitate, omul este singur, el trăieşte de fapt drama singurătăţii. Este singurul punct în care se întâlneşte cu Don Juan. De altfel, finalul rămâne deschis, cu Adrian într-o atmosferă cald-familială nu alături de nevasta Smara, nici de iubita Corina, ci de o a treia, Stela. Este mesajul unei poveşti de dragoste imposibilă.

Textul este fluent, monologurile interioare întrerup pe nesimţite naraţiunea în stilul direct, apoi sunt create, fără lipituri la vedere, dialoguri din monologuri interioare, dar şi dialog propriu-zis, autentic, fără note false. E ceea ce face lectura nu doar atractivă, dar şi savuroasă în multe locuri.
Catia Maxim este autoarea romanului de atmosferă cotidiană, de strictă actualitate.

Material apărut aici.

Romanul Ghici pe cine iubesc eu? a fost prezentat în cadrul revistei literare Luceafărul de dimineaţă.

Tentaţia romanului de dragoste nu ocoleşte niciun potenţial autor. Dar genul implică, mai ales acum, la sfîrşitul istoriei (literaturii), dificultăţi insurmontabile. Pe cine interesează pe cine iubeşte personajul? Adrian o iubeşte pe Corina, dar nu vrea să o abandoneze pe Smara, soţia lui legitimă. Nu vrea nici măcar să-şi scoată verigheta cînd e cu amanta. De aici apar mici scandaluri, discuţii, filozofări, nimic din gesturile definitive ale Julietei sau ale lui Romeo. Personajele se despart, îşi împart destinele şi le reiau, dar destine de toată ziua, încît, dacă nimic nu zic senzaţional, dar neobişnuit măcar, nu se petrece, este firesc să ne întrebăm, cititori avizi de noutăţi, la ce bun lectura. Rela­tarea este suplă, corectă, a unei autoare care ştie carte, dar fără viraje stilistice şi schimbări de perspectivă care să ne bucure. În lipsa unei acţiuni palpitante, măcar stilul povestirii să aducă un suspans. Pe scurt, o carte printre altele, liniştită, una care nu produce revelaţii.

Romanul Clipe salvate prezinta o structura asemanatoare operei “Adam si Eva” de Liviu Rebreanu. O serie de povestiri, cu un final previzibil si o tema comuna: femei care traiesc o aventura erotica fara sorti de continuitate.

Daca in “Adam si Eva”, iubirea era ridicata la nivel de ideal si perfectiune, ilustrandu-se in multiple ipostaze mitul androginului, in “Clipe salvate”, personajele mizeaza pe trairea clipei si pe o dragoste consumata intr-un prezent etern, in aspectul ei carnal, fara implicarea unui atasament afectiv care ar asigura si o continuare a povestii.

Cartea contine sapte povestiri, din care primele cinci prezinta un final comun si previzibil: personajul feminin cunoaste un barbat cu care ajunge inevitabil in pat, chiar daca prin acest gest inseala. Personajele feminine nu vad insa actiunea din perspectiva moralitatii, ci ele mizeaza doar pe trairea clipei.

Titlul de “Clipe salvate” se raporteaza la mentalitatea promovata oarecum de carte, si anume renuntarea la tabu-uri, trairea prezentului ca singur element temporal palpabil si ridicarea trairii dionisiace la rang de prioritate, atat timp cat “clipa” ofera o stare de extaz personajului.

Revenind la finalul previzibil, pot spune ca pe mine, ca cititor, ma dezamageste posibilitatea de a anticipa fara un prea mare efort actiunea povestirii. Ce imi mai mentine mie interesul treaz? Pentru ce as mai citi o povestire careia ii cunosc sau ii pot banui finalul? Nu ma incanta cu nimic o serie de povestiri trase la indigo, chiar daca se schimba decorul si personajele.

Fac exceptie de la regula ultimele doua povestiri: “Punct si de la capat” care prezinta doi indragostiti si dilemele lor in tentativa de a-si uni destinele, si “Visul”, caruia inca nu i-am gasit o logica in tematica generala a cartii. Probabil ca povestea a fost doar un pretext pentru sublinierea deja exhaustiva a ideii de “carpe diem”: “Si buzele ei par a rosti acele vorbe dintotdeauna simtite, dar nerostite: viata e vis, dar clipa exista!”

Cat despre aspectul moral sau imoral al alegerilor facute de personajele feminine din “Clipe salvate”, pot spune doar ca “Bancherul” mi-a pus capac. Un sot infirm isi incurajeaza sotia sa il insele, sub argumentul unei nevoi fizice:

“Am nevoie de o femeie adevarata langa mine! Nu o plangacioasa careia sa-i fie teama de propriile reactii, nu una care sa fuga de dorintele ei firesti [...]. Dupa care paraseste livingul si trecand pe langa femeia lui, o loveste usor strengar peste fund. Atat!”

Desi limbajul personajelor se vrea a fi unul veridic, mie mi-a parut cu atat mai fortat si mai teatral. Iar injuriile din carte, putine ce-i drept, nu fac decat sa agaseze vizual. Inca vad literatura ca pe un sector in care nu au ce cauta cuvintele vulgare. Le auzim si le citim oriunde, ele nu aduc nici un fel de beneficiu sau stil scriiturii, dimpotriva.

Recenzie apărută pe Renne.ro

121.ro, comunitatea femeilor senzaţionale, a stat de vorbă cu Catia Maxim:

“1. Catia, suporti un dialog care risca sa nu te puna in lumina favorabila?

Catia Maxim: Daca e doar in scopul limpezirilor, de ce nu?

2. Prima carte a aparut in 2007, la o editura din Cluj. Intra ea in vreo competitie?

Catia Maxim: Daca prin competitie se intelege o alegare la finele careia un Nene sau o Tanti iti dau un premiu sau o acadea, cu siguranta ca romanul meu de debut nu intra in astfel de competitii. Dar lasa-ma totusi sa mai adaug un detaliu: cele 500 de exemplare s-au epuizat in mai putin de un an de la aparitie, cartea mi-a adus cativa prieteni de aici si de peste hotare, dar mai ales a luminat niste vieti. Sigur ca, literar vorbind, acum as relua scriitura si poate ca pe viitor o voi reedita si o voi traduce in limba franceza, caci destinul Smarei se intersecteaza cu Parisul. Repet ceea ce am mai afirmat si cu alte ocazii: scrisul presupune o munca devoratoare de energii. Daca e facuta insa cu pasiune si daruire, – uite, vezi, folosesc termeni care-i fac pe unii sa strambe din nas -, atunci cu siguranta ca un anume stil se va inchega.”

Cititi aici intreg interviul.

Revista Cenuşă de Trandafir a stat de vorbă cu autoarea Catia Maxim. Discuţia a fost deosebit de interesantă:

“Catia Maxim: Succesul, apanajul unui club sau libertatea de a fi tu însuţi?

Cenuşă de Trandafir: Ce ai reuşit să faci până acum?
Catia Maxim: Multe! În primul rând am reusit să mă nasc. Şi asta ţine cumva de prima mea izbândă. Sunt sănătoasă, am un acoperiş deasupra capului, dar mai ales am reuşit să-mi cultiv an de an bucuria de a trăi.

CdT: Asemenea reuşite nu sunt suficiente pentru unii.

C.M.: Ai dreptate! Numai că eu am învăţat după multe poticneli să socotesc altfel. Şi asta tot o reuşită o consider.

CdT: Să înţeleg că ai trăit tot felul de experienţe…

C.M.: Da! Am ieşit de sub clopotul de sticlă sub care mă protejau părinţii şi am făcut ce m-a tăiat capul.

CdT: Nu prea sună educativ…

C.M.: Sigur, aşa rupt din context, poate induce la false interpretări, numai că eu am vrut să spun că practic dintotdeauna am vrut să testez realitatea cu propriile mele simţuri. Şi pot să mărturisesc că ele nu m-au trădat niciodată.”

Citiţi întreg interviul aici.

Andreea Şerban a scris în revista Click pentru femei despre romanul Ghici pe cine iubesc eu?.

Adrian iubeşte două femei în acelaşi timp: pe Corina, care nu poate să accepte că fiinţa iubită este mai mult decât un simplu obiect, şi pe Smara, care se învăluie în tăcere.

Autoarea, Catia Maxim, intră în gândurile bărbatului, îi descrie spaimele, trăirile, surprinzând cu fineţe sentimentele celui ajuns la vârsta temerilor.
Editura Semne, Preţ: 17 lei

Tatiana Ernuteanu, o doamnă distinsă ce a participat la întâlnirea Catiei Maxim şi a romanului Ghici pe cine iubesc eu? cu cititorii la Librăria Academiei a scris despre acest eveniment.

“Asta seară la Librăria Academiei 95, Catia Maxim şi-a relansat romanul “Ghici pe cine iubesc eu?”.

Eu cred că este o carte extrem de incitantă, titlul însuşi stârnind la introspecţii. Cu siguranţă că fiecare din noi ne-am pus la un moment dat întrebarea şi poate ne-a fost teamă de răspunsuri, sau alteori nu am vrut să ne recunoaştem sentimentele sau poate cei mai curajoşi au acceptat cu seninătate.

De-abia aştept să citesc romanul să intru în atmosferă, dat fiind faptul că azi în cadrul lansării câţiva actori au recitat pasaje din carte într-o manieră inedită, care mi-a stârnit curiozitatea.

Atmosfera din librărie şi chipul uneia din actriţe mi-a amintit de copilăria mea petrecută printre zecile de cărţi cu pagini prăfuite care şi acum copleşesc biblioteca mamei.”

Continuarea materialului o puteţi citi aici.

Kudika a avut o discuţie deosebit de interesanta cu autoarea Catia Maxim:

“Intamplator sau nu , la un moment dat mi-am aruncat privirea peste cartile Catiei Maxim. Trei carti publicate in trei ani: romanul Inca un pas (editura Echinox,Cluj, 2007), povestirile Clipe salvate ( editura Nicol, Bucuresti, 2008),romanul Ghici pe cine iubesc eu?( editura SemnE, Bucuresti, 2009). Lectura lor m-a incitat, m-a enervat, m-a bucurat. Curioasa sa o cunosc pe autoare, i-am solicitat un scurt interviu. Neconventional, spontan , asa ca si cum as fi vorbit cu mine insami!

Catia Maxim…?

CM: Da! E de la botez: Ecaterina.

Si Maxim?

Se uita la mine si rade.

CM: De la maxim! Incerc si eu marea cu sarea…”

Cititi interviul in totalitate aici.

Catia Maxim a publicat la Editura Semne romanul „Ghici pe cine iubesc eu?“. Este vorba despre un bărbat, care prins între două femei îi dau iluzia întregului. Ceea ce este de notat, autoarea nu se implică emoţional în materia narativă, rezumându-se doar la relatarea faptelor. Autoarea narează pas cu pas eşecul drumului înfundat pe care bărbatul şi femeia îl aleg tocmai din dorinţa de a se limpezi. Adrian nu poate să se dumirească pe cine iubeşte.

Prezentare realizată de M. Criş şi publicată şi aici.

Cel de-al treilea roman al Catiei Maxim prezinta povestea din Inca un pas (primul roman al sau) in oglinda. De aceasta data perspectiva este cea a barbatului si avem astfel ocazia sa patrundem in sufletul si mintea lui, sa vedem ce il determina sa mearga pe un anumit drum si sa continue sa paseasca pe acea cale.

“Ghici pe cine iubesc eu? Ghici cine sunt eu? Întrebări de cele mai multe ori retorice! Într-un Univers în care totul se leagă , în mod paradoxal, oamenii se dezleagă. Dar nu în sensul libertăţii, ci mai degrabă al singurătăţii, al căutărilor aberante pe drumuri ce se înfundă. Nu întotdeauna există indicatoare şi nu sunt puţini cei care se rătăcesc pe ei şi încurcă iţele propriului lor destin. Cu asemenea evidenţe ce dăinuie de peste două mii de ani, deşi Isa-Omul a încercat să ne spună cate ceva, noi, oamenii am continuat să bajbaim. Mi-am întrebat personajele din Ghici pe cine iubesc eu? despre toate aceste spaime care ne cutremură pe toţi. Dar am simţit tăcerea din jurul lor. Apoi m-am gandit la călugărul Nicodim. Cred că acolo, sus, pe muntele Ceahlău, Adrian a văzut o lumină ce l-ar putea conduce la un eventual răspuns. De acolo , de la acel schit a simţit că pornesc două raze: una ce luminează lumea dinafară şi alta lumea dinnăuntru. Gestul lui Nicodim, de a-i dărui caietul cu coperte de piele ce conţine poate viaţa lui dinainte de experienţa monahală, e de fapt o cheie spre un eventual răspuns şi de ce nu spre un viitor roman. Ghici pe cine iubesc eu? nu oferă concluzii, ci doar aduce în prim plan setea de speranţă, de bucurie, dar mai ales de iubire…” ne-a declarat in exclusivitate Catia Maxim.

Citind cartea nu poţi rămâne indiferent. Fie te revolţi, vrei să te implici în relaţie şi să pui la punct un personaj sau altul, fie eşti de partea cuiva şi ai lupta împotriva tuturor pentru acel erou. Adrian e bărbatul pe care Corina l-a aşteptat atâţia ani în singurătatea ei. Smara e soţia. O situaţie aparent imposibilă şi totuşi reală.

Va reuşi Ghici pe cine iubesc eu? să lămurească aspectele neclare din Încă un pas? Catia Maxim revine cu un roman cald, captivant, poveşti de iubire care se întreţes şi o perspectivă interesantă asupra vieţii, căsniciei şi fericirii.

Articol apărut aici.

Pe Azi Citesc - doza zilnică de cultură – a apărut o recenzie a romanului Ghici pe cine iubesc eu?

“Câteva cuvinte despre roman din partea autoarei.
Romanul “Ghici pe cine iubesc eu?” reia aceeaşi poveste de peste două mii de ani: triunghiul conjugal. Nimic nu e nou sub soare! Doar maniera în care o asemenea poveste e gestionată de protagoniştii ei. Adrian, bărbatul, care o vrea pe şi pe nevastă şi pe iubită, devine un soi de minge de ping-pong între cele două. Un roman care continuă într-un fel povestea din romanul de debut: Încă un pas!”

Citiţi materialul în întregime aici.

Inca un pas este un roman atipic despre casatorie, infidelitate, sex si iubire. Tema abordata este una des intalnita in realitate: sotul care inseala sotia, care isi gaseste libertatea – dupa cum singur marturiseste – alaturi de o alta ea. Dar ce inseamna de fapt a insela? Si cum reactioneaza o sotie intr-o astfel de situatie? Smara, eroina cartii, alege o cale mai putin batatorita. E o nevasta cu idei solide despre iubire, despre viata. Are doua alternative: sa lupte (eventual sa insele) sau sa cedeze?

Ce va face Smara aflati citind cartea incitanta. Romanul are si multe pagini care indeamna la meditatie pe anumite elemente, lectura putand fi asadar realizata la suprafata ori in profunzime. Interesanta este nu doar modalitatea de a reactiona a Smarei – ci interesanta este si continuarea, modul in care se deapana povestea celor doi soti ulterior momentului in care sotia afla de iubita. Care este impactul pe care o astfel de veste il poate avea asupra unei femei? Care sunt consecintele faptelor amandurora? Mai sunt altii care sufera in aceasta poveste? Cum reactioneaza lumea? Iata tot atatea intrebari care poti fi puse in situatii de genul celei povestite in romanul de debut al Catiei Maxim.

Prezentarea a apărut aici.